Teen Press

23 iulie 2008

17 iunie 2008

Ideea unei reviste scrise de liceeni a început în 1994, cînd mai mulţi elevi ai Liceului “Doamna Stanca”, susţinuţi de cîţiva profesori (care au stat la baza formării revistei), împreună cu alţi colegi din liceele învecinate, au format atunci o echipă redacţională numită “Presa Adolescenţilor”. Cu trecerea anilor, această redacţie a devenit un “centru” al tinerilor în jurul a cîtorva licee din sectorul 6, iar în 1996 liceenii-redactori şi-au denumit publicaţia de atunci “Teen Press”.
În timp, generaţiile de elevi-redactori au dus acest nume mai departe, prin non-conformismul şi curajul lor de a spune lucrurilor pe nume, chiar dacă uneori au trebuit să îndure unele lipsuri sau să facă unele sacrificii din timpul lor personal. S-a menţinut o revistă a liceenilor care doreau altceva, care doreau să li se facă auzite problemele şi respectate drepturile ca elevi.
Activitatea în cadrul revistei a reuşit, de-a lungul timpului, să modeleze mulţi tineri liceeni spre cariera pe care fiecare şi-a dorit-o, trezindu-le spiritul de echipă şi cel al responsabilităţii, al creativităţii şi al criticii acolo unde era nevoie.
Astăzi, ca proiect susţinut de Fundaţia pentru Tineret a Municipiului Bucureşti, revista “Teen Press” este un forum liber al tinerilor liceeni. Este locul unde toţi elevii îşi pot exprima opiniile faţă de problemele societăţii care îi privesc în mod direct (şcoala, familia, prietenii, viaţa în oraş, locul de muncă, viitorul în societate).
“Teen Press” este un concept de publicaţie realizată în totalitate de liceeni, pentru liceeni şi despre liceeni. Totul este organizat, în mod voluntar, de liceeni: de la articole şi documentarea pentru articole, la reportajele făcute la evenimentele cu tineri, relatări evenimente sportive şi de teatru, sondaje de opinie efectuate în licee, critică şi opinii personale pe diferite teme, corectură, grafică şi fotografie, tehnoredactare etc., pînă la stabilirea şedinţelor de redacţie şi a distribuirii revistei.
Redacţia este formată din elevi ai mai multor licee şi colegii bucureştene, iar organizarea se face, autonom, în urma unor discuţii libere asupra diferitelor subiecte abordate de aceştia. Temele şi articolele fiecărui număr sînt stabilite în şedinţele de redacţie, unde fiecărui elev participant îi este ascultată părerea sau propunerea privind organizarea redacţională. Sediul redacţiei, unde se ţin şi şedinţele, este găzduit de F.T.M.B., la Ecran Club. Revista este distribuită în orice liceu unde există tineri care doresc să se afirme, care doresc să-şi facă auzite doleanţele.
Liceeni din toate colţurile Bucureştiului s-au mobilizat şi s-au arătat receptivi la propunerea de a-şi scrie părerile într-o publicaţie destinată lor. De asemenea, profesorii au fost încîntaţi de ideea unui forum liber al tinerilor liceeni, revista fiind primită cu bucurie în liceele în care a fost distribuită.
“Teen Press” încearcă să dezvolte simţurile de responsabilitate socială, de critică în faţa nedreptăţilor şi a incorectitudinii, de opinie şi de morală ale tinerilor de azi, dar în acelaşi timp încearcă să-i înveţe şi toleranţa faţă de diverse aspecte ale realităţii cotidiene. De asemenea, revista doreşte să creeze un cadru în care tinerii să-şi dezvolte propriile capacităţi ale personalităţii, în vedera unei posibile cariere în domeniul mass-media.
Scopul revistei “Teen Press” este de a crea un sistem receptiv la ideile non-conformiste şi problemele tinerilor din ziua de azi, un sistem în care fiecare liceean să aibă dreptul la libera exprimare a opiniei, fiind conştient şi de angajamentele pe care şi le asumă în faţa societăţii.
A. Gabriel Ban
(redactor-şef)

Teen Press - Nr. 19, mai-iunie 2008

EDITORIAL TEEN PRESS

Măcel soios

Trăim zi de zi un măcel soios, iar campaniei electorale din astă perioadă i se potriveşte bine sintagma de mai sus. Totuşi, să încep prin a-mi explica titlul. Deunăzi, am primit un mass idiot care încerca să amuze cititorul, prin atribuirea unor alte sensuri cuvintelor deja banale, de uz popular. Astfel, măcel, s.n. este, mai nou, un mac mai mic; iar soios, adj. - este ceva de soi. Deci, titlul meu ar trebui să însemne “măcişor de soi”. Sună bine. O să mă folosesc de acest “dicţionar” soios, ca să zic aşa, şi în următoarele rînduri. De altfel, cred că o să botez acest index stupid, adicţionar - adică un non-dicţionar.
Se pare că mersul la vot nu prea mai este sportul preferat al tinerilor. Există mulţi liceeni (majori) şi studenţi, care refuză să şi-l exercite, preferînd să meargă la o terasă sau la un grătar. Ca să continuu în spiritul adicţionarului, aş putea spune că tînărul care nu merge la vot alege să ramînă un abuz împrăştiat. Asta dacă ţinem seama de specificaţiile noului “dicţionar”, prin care abuz, s.n. devine: (om) fără buze, iar împrăştiere, s.f. - rezultatul procesului prin care beţivii se fac praştie; adică, un om care alege să nu “dea cu votul în cineva”, se abţine să vorbească (de aici fără buze); în schimb decide să se retragă în această împrăştiere.
Eu unul aleg. Aleg să fiu un abuz împrăştiat; să ramîn rece faţă de acest apoi (apă mare, ocean) în care se scaldă toţi înfocaţii (de la înfocare, s.f. - acţiune de transformare în focă; de aici relaţia apă mare - focă). Nu am nici un fel de microscop (scop mărunt şi ascuns) în a spune ceea ce cred. Însă, văd cum campaniile electorale agresiv-stupide şi ades impertinente, lasă indiferenţi pe unii dintre tinerii votanţi. Nu zic că nu este bine să votezi. Din contră, recomand asta! Doar este dreptul fiecărui tînăr cetăţean european să-şi exercite decizia finală asupra vreunui “catindat”. Problema intervine atunci cînd n-ai cui să-i dai votul. Ca şi în cazul nostru. Culori sînt destule, diverse şi se schimbă de la an la an, însă problemele ramîn tot aceleaşi, vechi şi nerezolvate.
Să fim optimişti: noii edili, oricare ar fi ei, vor realiza cu siguranţă un sistem meritoriu fără bizar. (aici: meritoriu, adj. devine: teritoriu acoperit de meri, s.n.; iar bizar, adj. - zar dublu, s.n., cu sensul de: joc dublu, combinaţii, mită, corupţie). Deci, “plantăm copaci/meri mai mulţi în oraş, fără şpăgi, mită şi bizar. Mergem pe principii meritorii”.
Dacă eşti încă minor/ă, şi nu poţi merge la vot, nu dispera. Nu pierzi nimic. N-ai să vezi vreun politician tractor (actor cu trac), care să nu dea rateu (pateu de raţă) la popor. Rateu, miei şi carne de porc - toate se dau pe moca, ca să pună lumea ştampila unde trebuie. Presa vede, aude şi semnalează neregulile, mai mult sau mai puţin. Depinde de cît este de înviorată (prevazută cu vioară). Adică, un tractor poate fi şi violonist?
Oricum, mergi la vot şi încearcă să schimbi ceva, dacă se poate. Dă dovadă de maturitate şi votează de 1 iunie, nu fi copil! Iar copiilor şi abuzurilor împrăştiate le recomand o chestie care să le ocupe timpul într-un mod cu adevărat util şi matur: completarea acestui adicţionar. Cineva trebuie să facă o treabă soioasă în ţara asta. Măcar noi, ăştia de pe haifaiv. Plus că e “fun”. Aştept nerăbdător, pe adresa de mail, noi termeni şi propuneri de termeni de la voi, ăştia care chiar vreţi să schimbaţi ceva! Hai să începem, de ce nu, cu limba - eventual s-o învăţăm şi pe dos.
Eventual, într-un număr viitor, facem o pagină numai despre treaba asta. Poate prinde la lume, cine ştie. Deci, hai ghinioane! (ghinioane - varianta moldovenească pentru “Bine, Ioane!”).
P.S.: Mi-am dat seama că adicţionar poate însemna, mai corect, un breviar al tuturor adicţiilor umane. Na! Instigare la incultură!
A. Gabriel Ban

RUBRICA ANTI VERSUS CONTRA

Pro Incultură

Pentru început aş dori să spun că am destule cunoştinţe de cultură şi nu vreau să promovez incultura. Şi eu urăsc incultura, dar vă vine să credeţi sau nu , societatea şi noi avem mare nevoie de existenţa acesteia. Ar trebui să fim recunoscători tuturor inculţilor, căci ei sunt cei ce au menţinut cultura în picioare. Bine, acum vă las să mă înjuraţi după care vă rog să reveniţi asupra articolului. E ciudat că am ajuns să ne mândrim cu această cultură a noastră şi “stai să vezi cât de inteligenţi şi culţi suntem noi şi cât de inculţi sunteţi voi”. Şi eu fac la fel, deoarece îmi este foarte uşor să par cult pe lângă unul ce ascultă manele la colţ de stradă şi nu cunoaşte alte cuvinte în afară de “duşman, pirandă, valoare, bani etc.”. Nu vreau să-i ofensez pe cei ce ascultă manele, încât sunt sigur că şi ei sunt nişte persoane foarte culte. Ei cunosc anumite cuvinte şi ritmuri de muzică faţă de alte persoane care nu ştiu să citească sau să scrie.
Luând aceste lucruri în considerare trebuie să recunosc că şi eu sunt un incult, în momentul în care cunosc persoane ce citesc mai mult ca mine, studiază mai mult ca mine si au o experienţa de viaţa mai bogată decât mine. În acel moment realizez că atunci când acuz pe cineva de incultură, defapt mă acuz şi pe mine însumi în raport cu persoane mai culte. Aşadar ar fi bine să vă gândiţi cum înjuraţi o persoana incultă de acum încolo pentru că e posibil să vă înjuraţi pe voi înşivă. Dar ce tot vorbesc? O persoană cultă nu înjură nu-i aşa? Dacă aţi înţeles ce v-am spus până acum realizaţi că şi cei culţi înjură.
Definiţia UNESCO consideră cultura drept “o serie de caracteristici distincte a unei societăţi sau grupă socială în termeni spirituali, materiali, intelectuali sau emoţionali”. Astfel incultura are aceleaşi caracteristici ca şi cultura. Problema este că oamenii obişnuiesc să numească incultură caracteristicile negative ale acelei societăţi sau grupă socială. Societatea respectivă are caracteristici negative din punctul de vedere al altei societăţi, care la rândul ei poate avea caracteristici negative. Având în vedere aceste lucruri pot afirma că incultura este doar un moft ce ţine de subiectivitate.
Cu toate că mulţi doresc să distrugă sau să înlăture incultura, acest lucru este imposibil. Gândiţi-vă cum ar fi lumea dacă nu ar exista urâtul. Urâtul este o categorie estetică fără de care nu poate exista frumosul, iar în acelaşi timp urâtul poate avea o valoare mai mare decât frumosul. Dau spre exemplu un tablou ce înfăţişează o persoană urâtă, dar din punct de vedere artistic şi tehnic este o capodoperă. Probabil neştiutorii sau ignoranţii vor spune că acel tablou este unul urât şi de proastă calitate încât înfăţişează o persoană urâtă. Ideea ar fi că nu putem să despărţim urâtul de frumos, cum nu putem despărţi răul de bine şi nici cultura de incultură. Considerând că, prin abstract, aţi reuşi să despărţiţi cultura de incultură nu cred că vouă, celor “culţi”, v-ar plăcea să nu mai aveţi cu cine vă compara şi să nu mai existe acel sentiment de superioritate şi de importanţă. Cu toţi avem nevoie să ne simţim importanţi sau mai buni decât alte persoane. Din această cauză avem nevoie de incultură. Incultura e vitală!
Robert Lazăr

____________________________________________________________________

CONTRA INCULTURĂ

Cultura este un mod de gândire şi cunoaştere. Ea se recunoaşte din felul în care se comportă individul în societate, prin raportarea sa la o astfel de lume. În momentul de faţă se pare că prioritate nu are cultura, ci absenţa ei, marginalizarea ei, deci într-un cuvânt fie spus, clar şi răspicat, INCULTURA. Aceasta, din punctul de vedere al multora, fiind tot un fel de cultură, chiar dacă defineşte necunoaşterea, mediocritatea, sau mai ştiu eu ce.
Incultura este de multe ori ignoranţă, prostia împinsă până la forma ei extremă şi preamărită, necunoaşterea şi nici dorinţa de recunoaştere a ei. Incultura o găsim cel mai des în rândul tinerilor, în rândurile actualei generaţii (din care trebuie să recunosc cu durere în suflet că şi eu fac parte), în rândurile celor ce nu au reuşit să primescă educaţia celor “şapte ani de acasă”. Incultura reprezintă poticneala în exprimare, necunoşterea şi neplăcerea de a te cufunda în paginile unei cărţi tipărite. Apare prin lipsa respectului faţă de cei din jur şi faţă de sine.
Ca să începem cu banalul, un exemplu la îndemână sunt manelele. Acest gen muzical, cu influenţe orientale, este apreciat în special de tineri, cu predilecţie din zonele sărace. (ştiiiu!, şi eu m-am săturat să tot scriu despre ele, dar ce să fac dacă reprezintă incultura?).
Eu una sunt contra manelelor, a ceea ce reprezintă ele, sau mai bine spus a ceea ce nu reprezintă ele, fiind doar o formă de aşa zisă “cultură” anagramată. Nu sunt contra maneliştilor, ci a mediatizării pe scară mult prea largă a acestui gen muzical de către persoane de la care aveai oarecare pretenţii. Dar ce să-i faci, uneori onorariile şi goana după supravieţuire te împing să calci peste mândrie şi să laşi la o parte verticalitatea, cu care mulţi se mândreau. Maneliştii sunt cei dominaţi de acest gen, care prin educaţie, voinţă şi dorinţa de autodepăşire, pot ajunge metalişti sau house-ri. Spre exemplu, maneaua nu îşi poate schimba statutul de “muzică de prost gust”, însă un ascultător îşi poate corecta ignoranţa (inculţii trec, incultura rămâne).
Uneori cei mai aprigi susţinători ai ei sunt oameni deştepţi, cu oarece educaţie; la alţii mai intervine anturajul şi mediul în care au crescut şi în care locuiesc. Unul care s-a născut cu maneaua, e clar că numai manea o să viseze şi e genul de om ce conjugă “a fi” în felul următor: “eu este, tu eşti, el/ia ieste, noi estem, voi esteţi, iei este”, “eu primarul care care este”.
De câte ori foloseşte un om cuvântul “incult”? (IN-CUUULT.) Vă zic eu că nu de prea multe ori pentru că fie incult, fie cult, foloseşte “prost”. Nu spui “Vai, ce incult eşti!”, spui “Eşti un prost, idiotule!”. “Incult” e chiar un cuvânt cult; ce incult ar folosi acest cuvânt? Să fim serioşi.
Dacă e să privim din altă perspectiveă, fără cultură nu putem spune că există incultură, aşa că AVE CULTURA!!!, vă rog!
Sunt contra inculturii pentru că nu mi se pare normal să nu cunoşti alfabetul limbii pe care o vorbeşti, pentru că nu mi se pare normal să nu ştii cu cine se învecinează ţara ta (vorba aia, dacă e Spania şi poţi să intri cu buletinul ca să munceşti?); nu mi se pare firesc să nu ştii să numeri până la 100 sau să nu reuşeşti să faci o adunare simplă; pentru că nu mi se pare normal să nu ştii să întreţii un dialog, fie el la piaţă; pentru că nu mi se pare normal să nu recunoşti măcar două-trei culori; pentru că nu mi se pare normal să zici că apa are gust.
Bineînţeles că acum nu voi considera incult pe cel care nu a citit din filosofi antici sau nu ştiu ce tratate despre limbă şi literatură sau nu ştie la perfecţie o limbă străină. Dar celui care nu a ascultat o muzică clasică (măcar pentru a spune că nu îi place), nu a citit o poezie (măcar pentru a spune că are versurile prea siropoase), nu a mers niciodată la un spectacol de teatru sau nu a călcat nicicând dincolo de pragul unei expoziţii, nu pot să-i transmit decât “nu ştii ce pierdzi”.
Deci să preamărim CULTURA şi să încercăm, măcar, să diminuăm INCULTURA, dacă nu vom putea să o eradicăm. Oameni buni fiţi contra inculturii şi a alimentării ei!
Gilda Comârzan

Arta în ziua de azi

London bridge is falling down, falling down, falling down…/ London bridge is falling down, my fair lady”. Dacă am adapta cântecelul la zilele noastre probabil ar fi ceva de genul “The world is going down, going down, going down, / The world is going down, Mr. President”. Chiar aşa e, se duce totul de râpă şi se duce cu stil…
Nu pot uita şocul zilelor trecute, când am văzut ştirea că un câine a fost lăsat să moară de foame într-o galerie de artă din Nicaragua. Efectiv, un aşa-zis artist din Costa Rica a luat un câine, l-a legat cu o sfoară de un zid şi a scris cu biscuiţi de căţei deasupra lui “Eşti ceea ce citeşti”. Colac peste pupăză, moartea căţelului în respectiva galerie şi macabrul întreagului eveniment a fost declarat ARTĂ. Este pe cât de revoltător, pe atât de penibil. Ca să nu mai spunem că pe site-ul galeriei din Managua, unde s-a întâmplat tărăşenia, nu există absolut nicio declaraţie oficială.
Acum, stau şi mă gândesc ce-o fi în capul psihopatului care a fost declarat mare artist. Se pare că a „realizat” lucrarea în memoria unui imigrant, care a fost sfâşiat de doi câini, rasa Rottweiler şi, pentru care, nimeni nu a încercat să facă ceva pentru a-l salva. Este absurd. Dacă o mamă vede pe stradă un băieţel bătându-şi bunica şi lovind-o în fluierul piciorului, iar ea nu poate să riposteze şi nimeni nu zice nimic, mama de care vă spuneam, ce-o să facă? O să se ducă acasă şi o să îşi ia la palme şi picioare copilul în “memoria” acelei bunici?
De ce să pedepsim în lipsă? Spuneţi-mi şi mie logica situaţiei pentru că, probabil, aţi priceput demonstraţia mea. Care este logica să dăm în cap cuiva pentru ca este rudă cu făptaşul sau este din aceeaşi rasă cu el? Acum, poate că ar trebui să luăm un bărbat, aşa oarecare, unul chiar zoofil, să-l ducem într-un mall, să-l punem undeva unde să nu se ajungă la el şi să îl ţinem acolo până moare. Vai, ce drăguţ! Chiar nu îmi pot închipui ceva mai drăguţ în clipa de faţă…
Poate asta vrea să trasmită artistul costa-rican, ca un fel de hipnoză aşa, că poate i-a trecut prin bibilică, că ne vom lua de el, sărăcuţul, şi bănuind el că nu o să fie tocmai roz lucrurile (deşi multă lume a rămas impasibilă la vestea asta), crede că va reuşi să schimbe mentalitatea veche de când pământul: “Frăţie, pedepsiţi pe altul în memoria mea, aşa”.
Ah, dar din nou o stare revelatorie mă încearcă şi se mai face încă un pic de lumină în mintea mea blonduţă. Deja a fost cineva pedepsit pentru dumneata domnule Vargas, dacă poţi fi numit domn. Căţelul, dom’le artist. Şi gândeşte-te (bineînţeles dacă dumneata ai gândire) că ai fi căţel şi vine un nebun, te duce într-o galerie, te sugrumă bine cu o sfoară, ţi-o îndeasă bine în grumaz şi te lasă acolo să mori. Întotdeauna am abordat problemele cu mentalitatea “dar tu să fi păţit aşa...”
Iar faptul că acest lucru a fost declarat artă este strigător la cer. Ce artă, domnule, ce artă?! Arta de a şoca o lume întreagă, arta de a fi declarat handicapat cu acte în regulă în trei paşi simpli, arta de a fi imbecil, arta de a chinui un suflet? Îmi pare rău, dar în mintea mea, reprezentarea acestui gen de aşa-zisă artă, numai artă nu înseamnă.
Ce nu mai pot să înţeleg este de ce nimeni nu a intervenit. Sunteţi chiori, dragi oameni din lumea întreagă? Nu era o statuie, nu era ceva construit, era viu, era un biet suflet ca multe altele din lumea asta. Chiar nu şi-a pus nimeni un semn de întrebare, văzând oribila scenă ce se derula în faţa ochilor lor? Eu vă spun, nici măcar nu am reuşit să privesc ca lumea pozele date publicităţii, dar să mai fi fost acolo...
Nu pot să trec peste absurdul situaţiei, peste ce a fost declarat şi peste datele evenimentului care sunt stupide. Nu pot să cred că asta se întâmplă în zilele noastre. Mai demni de admirat sunt neanderthalii - măcar ăia omorau că trebuiau să mănânce, nu de dragul de a omorî. Păi, bine de-aia au domesticit stră-stră-strămoşii noştri câinele? Ca să vii tu, nefericitule, să îi omori şi apoi să zici că eşti artist? Aşa ceva nu este posibil; sunt petiţii pe net, semnaţi-le pentru a interveni şi poate vom reuşi preîntâmpinarea unor astfel de evenimente pe viitor.
Francesca Leonte

19 aprilie 2008

Evenimente Teen Press 10 mai 2008 - "Choose Dance" in Parcul Politehnica si "Teen Press Open Doors II" linga Politehnica, la R.C.T.P. - Ecran Club

Sâmbăta asta, 10 mai, avem treabă! Mai întâi, de la ora 12:00 ne vom întâlni în Parcul Politehnica, în faţa clădirii Rectoratului (Splaiul Independenţei), la concursul "Choose Dance" din cadrul Festivalului Anti-Violenăţă "Tu Alegi!". 3C Events te invită să te dai mare maestru în street dance, sau să te rupi în figuri pe break dance. O să fie şi un concurs de urban dance: street dance 2 vs 2 şi break dance 3 vs 3, "soldat" cu premii interesante. Daca eşti muntoman şi ai înclinaţii spre speologie sau alpinism, vei avea sanşa să-ţi "arăţi muşchii". Vor mai fi şi thai chi, cascadorii, şah, paradă, jonglerii şi vei putea participa la nişte concursuri cu premii tentante. Spre final vor fi alpturi de noi BIO, VOO DOO şi TEP ZEPI.
Organizatori: Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 6, Fundaţia CRY, 3C Events şi StreetBeat.
Parteneri media: Compact Bucureşti, Port.ro, E-şcoala.ro, Muzica.ro, Studenţie.ro, Diseară.ro, Muzicabună.ro, Another.ro, Viatadeliceu.ro, Nightfly.ro, Dansatori.ro, Teen Press, Mun Tv, Magnetique, Flu.ro, Radio Bucureşti 98.3. Intrarea va fi moca. Pentru alte detalii intră pe www.3cevents.ro

Apoi, de la ora 16:00, tot lângăPolitehnică, la Ecran Club, va fi "Teen Press Open Doors II"...

Te invităm să cunoşti echipa “Teen Press”, să afli cine este în spatele numelor din revistă, cum ne organizăm activitatea, cum este să lucrezi într-o redacţie compusă din liceeni ca şi tine!
Sîmbătă, 10 mai, începînd cu ora 16:00 în Grădina de Vară de la Ecran Club, la sediul Redacţiei noastre va avea loc “Teen Press - Open Doors II”. După acelaşi eveniment care a avut loc anul trecut, pe 22 septembrie, dorim ca şi anul acesta să te aducem faţă în faţă cu redactorii “Teen Press”, în cadrul unor ateliere de creaţie literară şi de poezii, ateliere de foto-jurnalism şi publicistică, ateliere de grafică şi tehnoredactare, ateliere de caricatură publicistică şi desen artistic. De asemenea vom avea invitate şi trupe de teatru, folk şi hip-hop compuse din liceeni, care vor menţine atmosfera.
Vor fi premii şi alte surprize din partea Redacţiei.
Dacă eşti interesat/ă de vreunul dintre aceste ateliere vino pe 10 mai la sediul Redacţiei Centrale “Teen Press” din Şos. Grozăveşti, nr 84, sector 6 (intrarea prin Piaţa Leul sau Metrou Politehnică).
Pentru a participa caută redactorii “Teen Press” din liceul tău, care vor pune afişele “Teen Press - Open Doors II”, sau scrie-ne pe adresa de e-mail a Redacţiei.
Te aşteptăm pe la noi!

Teen Press - Nr. 18, aprilie 2008

EDITORIAL TEEN PRESS

Summit Fericit!

Moment istoric ce a pus România pe harta lumii, sau mai bine zis în gura lumii. Cu luni bune înainte se anunţa în presa autohtonă venirea marelui Summit NATO ce avea să reunească 48 de şefi de stat şi de guvern din 49 de ţări. Plus 3.500 de jurnalişti. S-a tot scris, s-a tot dat cu presupusul că vor fi atentate, că nu vor fi, că vor veni protestatari, că vor fi sniperi care te împuşcă dacă deschizi geamul…
“Summitul gafelor. Presa străină: Nu sunt taxiuri, nu sunt acreditări, jurnaliştii nu-şi pot face treaba” titra pe 3 aprilie ziarul Gardianul. Şi nu se înşela… “A fost destul de frustrant pentru noi să nu putem avea acces la discursul preşedintelui Bush. De fapt pentru asta venisem. A existat într-adevăr o problemă”, declara, pentru acelaşi ziar, Jacub Jedras de la Polskie Radio, Polonia.
Mare tămbălău prin toată Capitala, artere principale închise, trafic deviat, restricţii pietonale şi legitimări, considerate de unii cetăţeni ca fiind chiar stupide, culoare unice şi cîini maidanezi ridicaţi şi deportaţi spre periferie, în afara cîmpului vizual al ziariştilor străini.
S-a realizat o cosmetizare de doi bani a oraşului, în pripă, “făcută de ochii lu’ Bush!”, cum auzeam vorbindu-se pe stradă. Cu toate măsurile de securitate şi de imagine, cîţiva maidanezi şi-au făcut apariţia în prime-time, exact înaintea trecerii unei coloane oficiale a unui oarecare demnitar străin. Apoi, imagini cu aceşti “comunitari” şi cu cei doi cetăţeni care cărau pe o liză un frigider în plină Cale Victorie au circulat prin toată presa străină. O imagine cît se poate de reala a unei organizări pe sistemul “afară vopsit gardul, înăuntru leopardul”.
Mergînd pe linia satiricului, s-a tot bătut monedă prin talk-show-uri pe deja celebrele “canale cu timbre”, menite a spori securitatea în zona centrală a oraşului. Încă nu ni s-a răspuns cum nişte bucăţi galbene de bandă, luate de pe noile piste de biciclete, puteau ajuta în faţa unui posibil atac terorist.
Serviciile secrete române au avut de lucru cu săptămîni bune înaintea Summit-ului. Presa a atacat acţiunea de oprire la graniţă a patru cetăţeni europeni de origine germană, care, după spusele autorităţilor, încercau să organizeze acţiuni şi manifestaţii anti-Nato, cu alte grupuri de tineri anarhişti cantonaţi în Bucureşti.
Autorităţile române au fost în pas cu moda securităţii internaţionale şi au detaşat, din provincie, efective serioase. “9.000 de poliţişti, 8.000 de jandarmi, 1.800 poliţişti de frontieră, 1.600 lucrători din cadrul structurilor pentru situaţii de urgenţă, 2.550 de lucrători din alte categorii de personal (evidenţa persoanei, paşapoarte, comunicaţii, imigrări, relaţii publice etc.), precum şi luptători ai Grupului Special de Protecţie şi Intervenţie ACVILA vor participa la asigurarea securităţii Summit-ului NATO care se va desfăşura la Bucureşti la începutul lunii aprilie a.c.” anunţa un comunicat oficial al organizatorilor români.
Desigur că poliţiştii şi jandarmii provinciali nu erau obişnuiţi cu marea urbe, fiind ori prea calmi (binecunoscutele: “dar îi musai să-i dau amendă?” şi “nu ştiu unde-i Piaţa Romană, îmi pare rău”), ori prea violenţi (din culisele descinderii din Timpuri Noi: “mama voastră de jegoşi, pentru o mînă de oameni stăm noi pe ture de două săptămîni?”). Totuşi, atîta organizare şi desfăşurare de forţe a fost, într-un final, utilă, evitîndu-se astfel alte eventuale incidente nefericite.
Cazul tinerilor din hala din Timpuri Noi, săltaţi şi bătuţi de forţele de ordine, a făcut vuiet în toată presa din ţară şi din lume. Încă o dată s-a stricat imaginea autorităţilor române, acţiunea echipelor de intervenţie fiind clasificată drept “comunistă şi miliţienească”. Conform directorului Agenţiei de Monitorizare a Presei, s-au încălcat drepturile la libera exprimare a unor cetăţeni europeni. Mircea Toma, directorul AMP, s-a aflat în seara zilei de 2 aprilie la Secţia 10 Poliţie, interesat de situaţia tinerilor reţinuţi de poliţie. Acţiunea autorităţilor a avut o replică din partea militanţilor anti-NATO, care au facut cîteva proteste în drum spre IML şi în faţa Ambasadei Cehe la Bucureşti.
Pentru a remedia situaţia “ministrul internelor şi reformei administrative, Cristian David, a cerut un raport detaliat al evenimentelor de la Timpuri Noi în care militanţi anti-NATO au reclamat intervenţia a jandarmeriei şi poliţiei”, se arata într-un comunicat al ministerului, transmis sâmbătă, 5 aprilie, la NewsIn.ro
Nici pentru politicienii invitaţi la Summit, acesta nu a fost întru totul mulţumitor. Ideea realizării scutului anti-rachetă în Polonia a fost respinsă de preşedintele rus Vladimir Putin, pe motiv că proiectul afectează secruritatea naţională a Rusiei.
Urmări: România a cîştigat mediatizare şi bună şi rea, contribuabilii bucureşteni au pierdut nervi, timp şi 700 de euro de căciulă pentru organizare, elevii din Capitală vor blestema cîteva sîmbete pe băncile şcolii, “Casa Poporului şi-a găsit o utilitate”, Bush n-a primit scutul anti-rachetă, militanţii au primit bocanci. A trecut Summit-ul, acum ne paşte Paştele…A.Gabriel Ban

RUBRICA ANTI VERSUS CONTRA

Pro Facultăţile de Stat

Pentru noi, spânzuraţii ce în vară vom da bacul, există o oarecare problemă existenţială: Ce facem mai departe? Către ce facultate ne îndreptăm? Cum ne alegem facultatea? Pe ce criterii? Principala problemă o constituie divizarea facultăţilor în cele de stat şi în cele particulare. Care e cea mai bună opţiune? Ca în orice dilemă, părerile sunt împărţite. Mulţi susţin ideea că e mai bine la facultăţile private. Aşa să fie? Cică nu e durere de cap, că treci mult mai uşor prin materie fără să te mai zbaţi. Hmmm… şi tot mulţi susţin că nu contează ce facultate urmăm, că vorba aia, poţi învăţa oriunde dacă vrei. Şi poate că aşa e. Dar eu una nu sunt de acord. De ce? Simplu. Nu mi se pare normal ca în prag de sesiune să primeşti grilele pe care să le înveţi, apoi te duci la examen şi pam-pana: notă mare! Mda… O fi probabil obişnuinţa conform căreia pentru tot ceea ce faci şi vrei să obţii trebuie să munceşti cu adevărat pentru a avea o satisfacţie mai mare. Se prea poate.
Şi totuşi ce spun specialiştii în programe educaţionale? Ei spun că indiferent de facultatea urmată, la angajare (căci asta ne interesează pe noi, viitorii studenţi, a.k.a. viitorii angajaţi) contează doar cumulul de ani de studiu. Tot ei spun că nu contează de unde vine diploma ci ceea ce ştie respectivul să facă. Şi totuşi ce ştie să facă în condiţiile în care el trece prin facultate aşa cum am specificat mai sus? Adevărul e că facultatea nu te învaţă meserie ci doar chestiile elementare, de bază ce trebuiesc ştiute… şi totuşi ce faci când tu nu ştii nici măcar acele noţiuni?
Unii spun că diferenţa între aceste două categorii este de la cer la pământ. Şi aşa şi este. Unii spun că facultăţile de stat sunt pline de ameţiţi care încă nu s-au hotărât exact ceea ce vor să facă. Şi că facultăţile private sunt frecventate de cei care ştiut exact ceea ce vor să facă şi că ei chiar învaţă. Mă laşi?! Am evidenţiat la început cum stă treaba cu facultatea privată şi o spun dintr-o sursă sigură.
Şi poate că vorba cum că dacă vrei înveţi oriunde e adevărată. Dar mă uit la ai mei colegi care susţin sus şi tare că se îndreaptă cu paşi repezi către facultăţile particulare pentru că nu au chef de frecat băncile prea mult. Mentalitatea mea probabil că e învechită şi probabil subestimez facultăţile private, dar nu vreau ca pe diploma mea să apară un nume de facultate privată. Zice lumea ce o vrea, dar nu are aceeaşi rezonanţă. Şi în plus. Facultăţile noastre private au o mare bilă neagră. De ce? Pentru că unele nu sunt acreditate şi te trezeşti cu banii daţi şi cu o diplomă ce nu îţi foloseşte la nimic. Şi hai să spunem că nu e vina facultăţii în principal, ci a statului nostru mirific care este totuşi mai mult decât îndoctrinat pe anumite credinţe şi nu acceptă noul; dar, trăind în România unde banul mişcă totul, de obicei şi cel mai des aceste facultăţi private nu fac altceva decât sa atragă oamenii cu promisiuni de muncă uşoară în schimbul unor anumitor dări. Şi când s-au văzut cu bănuţii în mână… eeehhh, partea cu învăţatul deja nu mai contează prea mult.
Însă, dacă aruncăm un ochişor la celelalte ţări vom vedea că la ei e total invers. Facultăţile private beneficiază de o mai mare stimă şi de un mai mare respect. Bine, având în vedere că şi obţinerea unui loc de studiu într-o asemenea instituţie presupune un dosar impecabil. La noi însă… dacă ai bani poţi să intri cu uşurinţă la o facultate de genul, fiind mai mare interesul pentru diplomă decât pentru studiile propriu-zise. Iar afirmaţia conform căreia angajatorul nu se uită la numele instituţiei… la noi nu e chiar aşa. Discriminările sunt multe şi dese.
Aşadar… până la urmă ce ar trebui să alegem? Totul ţine de propriul tău interes. Eu una totuşi voi fi întotdeauna adepta facultăţilor de stat. Ele prezentând, încă, o mai mare credibilitate şi respect. Ada Burada

__________________________________________________________________

Pro Facultăţi Particulare

În România anului 2008, un proaspăt-absolvent de liceu, are două posibilităţi de a urma facultatea: fie cea de stat, fie cea particulară.
De ce facultate particulară? Oare îmi permit să îmi plătesc facultatea? Dacă e facultate particulară, asta înseamnă că scade calitatea cursurilor? Şi lista întrebărilor poate continua.
Ca prim argument aş putea spune că după 1990 au apărut o serie de facultăţi particulare, ca urmare a democraţiei. Pe de altă parte integrarea în Uniunea Europeană grăbeşte oarecum sistemul facultăţilor private, pentru că în niciun stat european nu există facultăţi de stat. Este firesc. Ştiam legislaţia, iar acum tebuie să ne conformăm.
O altă problemă a tinerilor care aleg o facultate particulară este aceea a banilor. Cum voi reuşi eu de unul singur să-mi plătesc facultatea? Există şi aici mai multe posibilităţi. Majoritatea facultăţilor oferă burse în primul an, astfel că poţi să te descurci o perioadă de timp. În schimb, cred că toţi tinerii se gândesc să aibă un serviciu în timpul facultăţii, un mijloc de venit care să le asigure, pe de o parte, banii de buzunar, pe de altă parte, plata taxei.
Cea mai delicată problemă rămâne cea a cursurilor. Circulă fel de fel de zvonuri, majoritatea adevărate, cum că faculatea de stat nu este la fel ca cea privată, în sensul că profesorii de multe ori “trag chiulul” sau în locul lor sunt trimişi asistenţi. Important este, însă, ca studentul să se pregătească chiar şi singur dacă e nevoie. Cred că nu trebuie să mergi neapărat la o facultate particulară pentru a face performanţă. Ceea ce contează cu adevărat este ca studentul să aibă curajul să meargă mai departe. Ce-i drept este destul de greu într-o ţară în care accentul nu este pus pe valoare, ci pe grosimea portofelului. Dar nu trebuie să ne pierdem speranţa niciodată. Nu se ştie niciodată ce se va întâmpla.
Există o mulţime de oameni care au terminat facultăţi particulare şi au ajuns mari în domeniile lor, poate chiar şi în străinătate.
Ideile cum că facultatea de stat contează mai mult în CV sunt prejudecăţi. Dacă eşti destul de talentat şi eşti încrezător în propriile forţe poţi realiza orice. Nu scrie nicăieri că dacă ai terminat o facultate particulară eşti inferior celorlalţi, sau că nu ar trebui să ocupi un anumit post. Sunt idei absurde. Totul ţine de individ, de valoarea individuală, de talent şi de har, indiferent dacă alegi o facultate particulară sau de stat.
Nu încerc să spun că facultăţile particulare sunt perfecte, în niciun caz. Încerc doar să spun că în cazul în care nu există o şansă la o facultate de stat, există şi un loc la “particulară”, la “cu plată”, poate chiar în cadrul aceleiaşi facultăţi. Dacă sunt pro-facultăţi particualare, asta nu înseamnă că sunt anti-facultăţi cu plată. Nu! Şi eu voi încerca la o facultate de stat, dar dacă nu voi reuşi, întotdeauna va exista alternativa facultăţilor cu plată.
Ideea centrală este că, într-adevăr, facultăţile de stat au un alt nivel, se poate spune că “se face carte”, dar dacă vrei cu adevărat să faci o facultate, se poate face şi în cadrul celei particulare.Totuşi, totul este relativ în ţara asta. Tot ce am dezbătut până acum găsim în teorie. Dar ce te faci când eşti foarte valoros şi vine un individ cu bani mulţi (de la tati şi de la mami, bineînţeles) şi îţi ia locul la facultate doar pentru că el e mai înstărit?
Trăim în România şi asta… Victor Niculae

Mirajul străinătăţii

Sigur te-ai gândit măcar odată cum ar fi să studiezi într-o universitate din străinătate. Ai îndrăznit să visezi cu oarecare sfială, te-ai lăsat vrăjit de acest gând chiar conştient fiind de imposibilitatea materializării lui. Şi într-adevăr, tentaţia de a pleca este foarte mare. Dacă ar fi să analizăm cu atenţie care este adevăratul motiv al unei posibile plecări, am constata că nevoia de a avea acces la un învăţământ de calitate superioară se numără printre ultimele motive.
Majoritatea pleacă pentru experienţa oferită de noua cultură de dincolo. Este ceva nou, fascinant, este altceva. Pentru un spirit aventurier, aflat într-o continuă căutare este o motivaţie suficient de puternică. În plus, poţi fi în sfârşit liber, independent, doar tu cu gândurile tale nebuneşti, gata să încerci tot ceea ce nu ai putut face aici. Acolo eşti propriul tău stăpân, tu eşti responsabil de propria persoană, iar acest gând îţi dă mult râvnita încredere în tine. Căci asumându-ţi această plecare dovedeşti că te poţi descurca singur. Şi totodată trăieşti sentimentul suficienţei de sine.
Dar oare această dovadă este una autentică? Sigur că reuşeşti să te acomodezi încet încet, te integrezi în noul mediu, însă rămâne acel sentiment de neapartenenţă. Simţi că nu eşti de acolo şi chinuitor e faptul că nu poţi schimba această realitate. Te simţi oarecum stingher, chiar dacă nu vrei să recunoşti ascunzându-te în spatele micilor bucurii de moment. Oricât ai vrea, nu eşti cu adevărat fericit şi nici măcar nu ştii de ce, simţi doar că ceva lipseşte. Asta nu înseamnă că nu merită să-ti asumi această fericire artificială atunci când ai garanţia unor reale perspective de viitor.
Şi totuşi mulţi pleacă doar pentru ideea de a sta în altă ţară, de a avea o diplomă de la o instituţie din străinătate, de a fi altfel decât cei pe care îi lasă în urmă. Sau vor doar să înveţe limba ţării respective. Dacă şi calitatea studiilor se dovedeşte a fi superioară, atunci cu atât mai bine. Pentru mulţi, însă, acest aspect nu contează, atât timp cât este altceva decât România. Se pierde însă din vedere că o alegere neraţională implică riscuri aparent nesemnificative. Pentru un student care vrea într-adevăr să folosească anii petrecuţi în facultate pentru a căpăta cunoştinţe şi competenţe într-un domeniu în care intenţionează să activeze, este foarte important să aibă acces la un învăţământ de cea mai bună calitate. Şi aici intervine credinţa greşită: tot ceea ce este străin este mai bun decât ce avem noi. Adică toate facultăţile din afară sunt mai bune decât cele din ţară, profesorii sunt mai bine pregătiţi, cerinţele sunt mai mari. Această generalizare nu se sprijină însă pe nici un argument solid. Într-adevăr, dotările tehnice, utilităţile din universităţile din afară sunt remarcabile, dar acest lucru ţine de situaţia economică internă, nu de competivitatea predării sau a celor care predau.
Cum rămâne atunci cu siguranţa că am ales bine? Spre exemplu, sunt facultăţi a căror diplomă nu este recunoscută decât pe plan intern, sau doar în anumite state. Din start ţi se impune o limitare, acolo unde te aşteptai să găseşti libertatea pe care nu o puteai obţine rămânând în ţară. Angajatorul nu va fi impresionat doar dacă va citi pe diploma ta numele unei universităţi străine. E ca şi cum ai urma, în ţară, cursurile unei facultăţi fără acreditare, adică nu oferi nici o garanţie angajatorului pentru presupusele competenţe. Este esenţial să recurgem la o informare atentă în momentul în care ne alegem facultatea. O alegere raţională va avea în vedere posibilităţile de afirmare de după încheierea studiilor, nu iluzia străinătăţii identificată, deseori şi în mod greşit, cu succesul garantat. Mara Moroşanu